Fragmente

Trad. Victor Ivanovic { Z213: EXIT }

[...]

În compartiment; nu c-ar fi fost cine știe ce diferență, dar, orișicât. Am stins lumina, am tras perdelele și, cu o fâșie îngustă de pânză ce atârna pe acolo, am blocat ușa cât am putut de bine, nu care cumva să se ivească vreunul. M-am așezat puțin așteptând, nimeni, am ieșit din nou pe coridor m-am plimbat de la un capăt la altul, tot nimeni, am aprins o țigare, nu mai era mult. Am intrat iarăși și m-am pus să aștept înăuntru, am simțit un brânci în beznă, apoi încă unul când peste vreo cinci minute trenul s-a pus în mișcare, încă o țigare, m-am întins pe banchetă, acum era mai bine. Parcă aș fi fost treaz și parcă dormeam, ceva lângă mine, în mine, mă trezeam, adormeam, priveliște întunecată în schimbare, luminându-se, te întorci cu spatele la lumină. Ne-am oprit se crăpase de ziuă, o gură de apă de la chiuveta din toaletă, apoi afară. Albastru, și-n jur și pe versanții munților. Un vechi pichet de grăniceri. Cineva a ieșit și ne-a zis să ne suim la loc în tren, controlul l-a făcut chiar el, hârtiile ok. Am coborât iarăși și mi-am cumpărat un sandvici, pâine și o chiftea, de la un vânzător ambulant. Totul înghețat. Prima lumină a zilei ce îți deschide plămânii, jur-imprejur și deasupra, iar de-aci încolo te însoțește duhoarea peisajului.

[…]

La început nu vezi nimic, îți închipui doar, apoi crezi că vezi, desfășori cu mintea o întindere unde încă nu se deslușește nimic. Spațiu și atât, în ceață. Apoi izolezi o porțiune ca să se limpezească priveliștea în câmpul vizual, până acolo unde poți distinge un obiect. Cu cât te uiți mai departe și cu cât înaintezi limitele se tot retrag. Apoi privești pe fereastra de lângă tine, câțiva metri și ceva mai încolo vezi cum călătoresc, nu tu, obiectele, dacă le poți numi obiecte. Le vezi alergând pe lângă tren și nu poți să le atingi, doar le vezi. Înșiruite unul după altul. Dar chiar de ai ține ochii închiși ele tot ar călători prin ceea ce atingi, dacă ar fi cu putință să întinzi mâna și să le atingi, ai simți trecând prin mâna ta întâlniri ce s-ar succeda una după alta, în serie. Tu așa i-ai zice, serie, iar dacă te-ai mișca în direcție contrară, ai putea să prevezi: aceeași serie, dar de la coadă la cap. Și dacă vrei să pornești de altundeva, schimbi itinerariul, schimbi seria. Palma, de pe pantalon pe banchetă, pe brațul metalic al banchetei, pe geamul ferestrei, și înapoi, aceeași serie, cu distanțele observate în spațiu. Toate astea tu le numești obiecte dar ele nu sunt decât  nume care vorbesc sufletului. Și poți oricând să închizi ochii și s-o iei de la capăt, tot aia e, știi bine. Nu ca atunci când privești și, încetul cu încetul, le vezi altfel, își schimbă culoarea pentru că se schimbă lumina, cresc când le aduci aproape de tine, până ce nu mai vezi nimic, ele dispar, ies și intră fără încetare din lumină în întuneric. Le uiți pe întuneric și le aștepți pe lumină. Și acum când ne mișcăm în beznă, te uiți și aștepți să vezi ce va ieși dintr-însa, pe măsură ce înaintăm. Căci știi deja că cerul e acolo, char dacă e întuneric, chiar dacă e gol. După cum știi și că pământul, jos, te împinge înanite. Îl împinge roata, iar el o împinge înainte. De s-ar muia un pic pământul, am coborâ într-însul. Poate chiar mergem într-acolo unde putem coborâ. Poate că ajungând acolo, la orizont, această suprafață nu va mai fi așa de dură. Ne îndreptăm cu toții într-acolo, în trenul ce modifică lumina jucându-se cu ea, lumina ce se modifică jucând pe ceva care fuge. Care își schimbă forma, suprafață mișcătoare. Iar drumul se deschide pe măsură ce ne apropiem drumul deschide alt drum ca să nu fim nevoiți să ne oprim, în fața noastră tot timpul se deschide o ușă. N-o vom găsi nicicând închisă în fața noastră nu ne vom opri nu vom ciocăni n-au să ne deschidă. Nicicând nu vom apuca ghemul ce se desfășoară. Își va înfășura și desfășura capetele înaintea noastră, îl vom vedea, un punct întunecat departe în față. Fără zgomot sau purtați de trenul acelui zgomot. Care te trage și te împinge te miști dar rămâi acolo pe loc. Și nici cu gândul nu gândești că ai putea deschide, intra și vedea altceva, căci chiar înaintând nu vei ajunge nicăieri, nu mai există înafara și înăuntrul, înăuntru n-ai pătruns vreodată, pentru tine există doar intrarea, umbli pe urmele unei uși care se tot deschide, dar nu ești înăuntru și, desigur, nici nu e chip să ieși.

[...]

other excerpts of Z213: EXIT

See details of book:
Z213: EXIT